Venus - Povestiri cu talc (VII)

Home

Povestiri cu talc (VII)

Un războinic japonez a fost capturat de inamici şi aruncat într-o închisoare. În noaptea aceea el nu putut să adoarmă deoarece s-a temut că a doua zi va fi interogat, torturat şi executat. La un moment dat şi-a amintit învăţăturile maestrului său Zen: „Mâine nu este o realitate. Este o iluzie. Singura realitate este clipa prezentă”. Focalizându-şi atenţia asupra acestor cuvinte, războinicul s-a liniştit şi a adormit.

Generalul japonez Nabunaga s-a decis să atace deşi armata sa era de zece ori mai mică decât cea a duşmanului. El era sigur de victorie, dar soldaţii săi se temeau.
În ziua bătăliei, armata a făcut un popas la un templu şintoist. După ce s-a rugat Nabunaga a ieşit şi a spus:
- Voi arunca o monedă. Dacă va ieşi cap, vom învinge. Dacă va ieşi pajură, vom pierde. În acest fel destinul ne va arăta intenţiile sale.
După care a aruncat moneda. A ieşit cap. Soldaţii săi au fost atât de entuziasmaţi încât şi-au zdrobit literalmente duşmanii.
A doua zi un colonel i-a spus lui Nabunaga:
- Nimeni nu poate schimba destinul.
- E drept, a răspuns Nabunaga, arătându-i moneda, care avea înscris pe fiecare faţă câte un cap de pasăre.

Un discipol a făcut o greşeala foarte mare şi toata lumea se aştepta ca maestrul să îl pedepsească. Însă maestrul s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După o lună a venit un discipol la el şi i-a zis foarte indignat: "Maestre, nu pot să cred că nu i-ai zis nimic când ai văzut că a greşit. Doar de asta ne-a dat Dumnezeu gură". Maestrul i-a răspuns: "Da, dar ne-a dat şi pleoape".

Un sfânt medita în peştera sa. Când a deschis ochii, a văzut cu uimire că avea un vizitator: abatele unei mănăstiri cunoscute.
- Ce cauţi? l-a întrebat sfântul.
Abatele i-a relatat trista sa poveste. A fost o vreme când mănăstirea s aera faimoasă în tot Occidentul. Chiliile ei erau pline de tineri aspiranţi şi biserica răsuna de imnurile călugărilor. Asupra mănăstirii s-a abătut însă vremuri grele. Oamenii nu mai simţeau nevoia să-şi hrănească spiritul, tinerii aspiranţi erau din ce în ce mai puţini, iar biserica devenise tăcută. Nu mai rămăseseră decât câţiva călugări care îşi făceau datoria cu inimile grele.
Iată deci ce dorea să afle abatele:
- Crezi că toate acestea se datorează păcatelor noastre?
- Da, i-a răspuns sfântul, şi îndeosebi păcatul ignoranţei.
- Ce fel de păcat este acesta?
- Unul dintre voi este Mesia deghizat, iar voi ignoraţi acest lucru.
După care sfântul şi-a închis din nou ochii şi s-a întors la rugăciunea lui.
Pe drumul de înapoiere, inima abatelui a bătut cu repeziciune la gândul că Mesia însuşi se întorsese pe pământ şi se afla chiar în mănăstirea lui. Oare cum de nu-l recunoscuse? Şi cine putea el fi? Să fi fost fratele bucătar? Fratele trezorier? Fratele prior? Nu, cu siguranţă nu el; avea prea multe defecte…Da, dar sfântul a spus că era deghizat. Oare reprezentau acele defecte doar o deghizare? Dacă stăm să ne gândim, toţi cei din mănăstire aveau defecte. Iar unul dintre ei era Mesia!
Întors la mănăstire, el i-a adunat pe călugări şi le-a spus ce a descoperit. S-au uitat unii la alţii, neîncrezători. Mesia, aici? Incredibil! Da, dar aera deghizat. Deci nu era exclus….Să fi fost cutare? Sau poate altcineva? Sau poate…
Un lucru era sigur: dacă Mesia era deghizat, era puţin probabil că îl vor putea recunoaşte. De aceea, şi-au propus să-i trateze pe toţi cu mare respect şi cu aceeaşi consideraţie. „Nu ştii niciodată, se gândeau ei când vorbeau cu altcineva, poate el este alesul”.
Nu-i de mirare că atmosfera din mănăstire s-a schimbat rapid, devenind plină de bucurie. În curând sute de aspiranţi au cerut să fie primiţi iar biserica s-a umplut din nou de imnuri şi cântece de slavă. Călugării străluceau, căci iubirea coborâse asupra lor.

Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhictectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de cîmp... În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate. De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea:

Ceaiul este doar atît:

Fierbi apa.

Infuzezi ceaiul,

Şi îl bei…

Asta este tot ce trebuie să ştii.

Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o femeie bătrînă în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta tsampa modesta le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tînăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tînărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă, care mergea cu un pas egal:

- Maestre, unde mergem?

- Am ajuns, a răspuns maestrul.

- Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tînărul călugăr.

- Aici, acum. Am ajuns.

Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.”

Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.