Practica spirituală a Iertării (I)

de Marvin Atudorei

Valoarea și importanța fundamentală a atitudinii de a ierta
Atunci când Iisus Hristos era răstignit pe cruce, el se ruga la Dumnezeu pentru cei care urmau să-l omoare cu cuvintele „Iartă-i Doamne, căci ei nu știu ce fac !”. Se spune că Buddha îşi petrecea două ore în fiecare zi numai pentru a-şi cere iertare în inima sa tuturor fiinţelor.

Atunci când Dalai Lama a fost întrebat care a fost cel mai greu moment pe care l-a trăit în timpul prigonirii sale de către autoritățile chineze, care au omorât peste un milion de tibetani, el a răspuns că cel mai greu a fost atunci când era pe punctul să-și piardă starea de compasiune pentru cei care persecutau poporul său și pe el însuși.

Câți dintre oamenii „moderni și civilizați” mai înțeleg însă asemenea atitudini? Câți dintre noi mai suntem conștienți de valoarea și importanța fundamentală a atitudinii de A IERTA? Iertarea este percepută astăzi mai degrabă ca o slăbiciune, iar cei mai mulți consideră că rezolvarea cea mai eficace a unui prejudiciu ce le-a fost adus este răzbunarea. Dar cel mai adesea răzbunarea atrage de fapt un conflict și mai mare, iar această escaladare pare fără de sfârșit.

În general, așa-zisul om „civilizat” al zilelor noastre nu mai cunoaște valoarea profundă a Iertării în primul rând pentru că această valoare nu mai este cultivată suficient în educația noastră. Trăim într-o lume a competiției acerbe, a judecății critice și a orgoliului afișat la vedere de către cei „puternici”.

De aceea acum, poate mai mult ca niciodată, este necesar să retrezim înțelepciunea tradițiilor spirituale autentice, care afirmă că nu vom putea accede niciodată la o stare de Echilibru, Fericire și Pace (interioară sau exterioară) fără să fi înţeles în prealabil legile fundamentale ale Iubirii, Iertării, Umilinţei şi non-violenței.

Aceste valori etice și morale au făcut parte din coordonatele esențiale ale vieții în toate tradițiile spirituale ale omenirii și tocmai îndepărtarea societății actuale de aceste valori fundamentale a adus-o într-o etapă critică, foarte periculoasă.

Lumea exterioară este doar o reflexie a stării noastre interioare
Principiile înțelepților din întreaga lume afirmă că lumea exterioară este doar o reflexie a stării noastre interioare. La aceeași concluzie a ajuns și știința modernă (în special fizica cuantică), afirmând că Universul este de fapt o gigantică hologramă – în care caracteristicile întregului sunt perfect echivalente și reproductibile în fiecare parte a sa -, al cărei substrat este conștiința.

Din acest motiv, din punct de vedere spiritual, întreaga responsabilitate față de evenimentele din jurul nostru revine într-o foarte mare măsură fiecăruia dintre noi, exact prin asumarea stării interioare cu care abordăm realitatea. Calea spirituală constă pentru fiecare tocmai în efortul de a se transforma în mod conștient pe sine însuși, de a se aduce în armonie cu Universul și cu legile sale.

Un precept spiritual spune că „Dacă vrei să transformi lumea, începe cu tine însuți”. Din păcate puțini oameni în ziua de astăzi își pun măcar problema de a-și conștientiza, armoniza și controla propria stare interioară. Cel mai adesea reperele esențiale ale vieții sunt raportate în societatea noastră doar față de aspectul trăirii exterioare, în timp ce conștientizarea stării interioare este – practic vorbind - complet ignorată.

Tocmai datorită acestei lipse de educație în principiile spirituale, mulți dintre semenii noștri realizează constant anumite greșeli de atitudine care îi conduc inevitabil la suferință. Iar una dintre principalele trăsături spirituale pe care este esențial să o (re)învățăm este capacitatea de a ierta.

Ne maturizăm prin asimilarea lecțiilor esențiale ale vieții
Este semnificativ să observăm că mulți oameni poartă în sufletele lor suferințe și răni ale unor greșeli pe care alții le-au făcut față de ei sau ale unor greșeli pe care le-au făcut chiar ei înșiși la un moment dat. Sunt răni care dor, răni care nu au trecut în ciuda anilor care s-au așezat peste ele, răni care le marchează și le întristează viețile.

Însă ceea ce este cel mai dureros este faptul că ei nu pot ierta „greșeala inadmisibilă” care s-a produs și tocmai de aceea suferința se stinge foarte greu. „Aș vrea să iert, dar nu pot”, spun ei. Se creează un fel de cerc vicios în care, deși ar vrea să nu mai sufere, nu pot accepta să treacă peste cauza care a adus acea suferință.

Perspectiva spirituală asupra acestei situații este însă complet diferită. Ea afirmă că în realitate problema nu rezidă în greșeala însăși (de care să ne agățăm la nesfârșit), ci în atitudinea cu care abordăm acea greșeală. Cu toții am făcut sau încă mai facem anumite greșeli, acest lucru este într-un anumit sens inevitabil. Practic, din greșeli învățăm și în acest mod cu toții ne maturizăm prin asimilarea lecțiilor esențiale ale vieții, mai devreme sau mai târziu.

A refuza cu încrâncenare cuiva (inclusiv nouă înșine) „dreptul” de a greși, denotă însă o anumită lipsă de perspectivă asupra firescului vieții, o anumită blocare a viziunii noastre asupra curgerii existenței. Merită să ne amintim acel episod biblic în care atunci când fariseii au vrut s-o omoare cu pietre pe femeia adulteră, orbiți fiind de orgoliul închipuitei superiorități a propriei imagini, Iisus Hristos le-a spus „Cel fără de păcat să arunce primul piatra”, care tradus ar însemna: să arunce primul cel care n-a greșit niciodată în viața lui.

Iertarea este în primul rând o atitudine interioară
Desigur că Iertarea nu trebuie înţeleasă într-un mod simplist, ca o acceptare pasivă a oricărei evidente dizarmonii. Bineînțeles că răul exterior trebuie stopat, dar ceea ce scapă adesea înțelegerii este faptul că ceea ce face să reverbereze și chiar să amplifice un conflict chiar și minor este tocmai starea noastră interioară. „Atunci când nu răspunzi unui rău cu alt rău, atunci acel rău a murit în lume”, spunea Buddha.

Iertarea este în primul rând o atitudine interioară prin care ne orientăm într-un mod superior față de o situație care ne afectează, cu scopul de a o armoniza și transcende. Este important să subliniem că Iertarea nu este o favoare pe care o facem celui iertat, ci este esenţială și pentru noi înşine.

Deşi poate fi mai greu de înţeles, nu faptele sau persoanele sunt cele mai importante, ci atitudinea în sine: să poţi ierta pe toţi cei care ţi-au greşit şi chiar şi pe cei care au făcut orice greşeală din lume şi pe care tu nici măcar nu i-ai cunoscut în mod direct. Pentru că în realitate totul este Unul, nu există nici o diferenţă între interior şi exterior, nu este nici o diferenţă între tine şi lumea din jurul tău.

Ca o dovadă în acest sens, remarcăm faptul că atunci când nu putem ierta ceva sau pe cineva, noi înşine ne îmbolnăvim. Motivul este că nemulţumirea şi ranchiuna ne pun în rezonanță cu energiile supărării şi mâniei, care în felul acesta se amplifică și se acumulează în ființele noastre.

Atunci când nu putem ierta pe cineva, dacă ne vom gândi mai profund, vom înţelege că de fapt noi nu reuşim să o facem pentru că modul nostru subiectiv nu poate încă integra acel aspect al realităţii şi ca urmare tocmai aceasta ne menţine într-o stare de separare şi dezbinare chiar și față de propria noastră natură, care este totuși în mod implicit conectată la coerenţa și armonia universală.

Nu putem fi noi înşine cu adevărat dacă rămânem doar individualităţi separate. Ne descoperim propria natură reală numai prin unitatea şi fuziunea de conştiinţă cu Totalitatea. Atunci când înţelegi că eşti în esenţă una cu Lumea, a iubi lumea întreagă, cu absolut toate aspectele ei, devine echivalent cu a te iubi pe tine însuţi. În realitate nimic nu se petrece cu adevărat „în afară”, ci totul este doar “în tine”.

(va urma)

 

Recomanda acest articol