Practica spirituală a Iertării (II)

de Marvin Atudorei

Iertarea trebuie exersată
Atitudinea Iertării presupune o practică sistematică şi perseverentă, ce trebuie efectiv  „exersată”, iar în acest sens am putea spune că practica iertării poate fi identificată cu însăși parcurgerea căii spirituale. Iertarea veritabilă nu se reduce la o simplă înțelegere teoretică a ideii, ci ea presupune grade foarte profunde  de trăire a relației cu Lumea și cu Divinitatea. 

În acest sens, sfinții creștini au spus că în realitate capacitatea noastră de a Ierta este într-o directă legătură cu deschiderea noastră față de primirea Duhului Sfânt, adică dacă atunci când vrem să iertăm nu simțim coborârea Duhului Sfânt (a Grației lui Dumnezeu) în inimile noastre, atunci chiar dacă noi considerăm că am iertat, de fapt încă mai rămâne în noi acea tensiune. 

Singurul care poate ierta cu adevărat este Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, nu putem ierta cu adevărat decât într-o stare de conștiință divină. De aceea se spune că „a greși este omenesc, dar a ierta este dumnezeiesc.” 

Am putea crede că este paradoxal, dar cu cât un om este mai fără de pată, mai plin de iubire, cu atât îşi cere mai mult iertare. Pentru că el are sufletul unificat în sine însuşi şi cu lumea întreagă, aşa cum au fost şi sunt toţi cei consideraţi sfinţi. 

Acesta este chiar un criteriu de a aprecia starea de puritate și de trezire a sufletului la care am ajuns: să îi putem vedea pe toți oamenii ca fiind buni în esența lor, să nu ne mai supere nimeni și să îi putem ierta pe toți pentru toate greșelile pe care le-au făcut (având desigur și discernământul de a nu accepta și greșeala în sine). În schimb, cu cât o fiinţă este mai încătuşată în egoismul său, cu atât ea se simte mai separată de toţi cei din jur, îi consideră vinovaţi pentru toate nemulţumirile sale şi de aceea le poartă în suflet o ură nestinsă şi nu îi poate ierta.

Renunță la tendința de a eticheta
Ignorarea realităților spirituale, care conduce la lipsa capacității de a ierta, o manifestă cei care aplică tot felul de categorisiri și etichete și îi clasează pe ceilalți ca fiind „răi” sau „inferiori”, nemaiavând apoi aproape deloc încredere în posibilitatea acestora de a se depăși. 

Perspectiva spirituală evidențiază însă că de fapt în fiecare dintre noi există (în mod holografic) o scânteie din Dumnezeu și tocmai de aceea fiecare dintre noi are șansa de a descoperi că împărăția cerurilor este în sine însuși, așa cum spunea chiar Iisus Hristos. 

Dealtfel această tendință de etichetare nu doar a oamenilor din jurul nostru, ci a întregii lumi în care trăim este – în viziunea înțelepților – o tendință inferioară, egotică și limitatoare de a experimenta Realitatea. În stările înalte de conștiință trăirea realității are o perspectivă cosmică, în care totul este perceput pur și simplu așa cum este, într-un mod direct, neintermediat de discursivitatea mentalului egotic, și de asemenea totul este perceput ca nefiind niciodată întâmplător, ci exact așa cum trebuie să fie, în conformitate cu un Sens profund și divin. 

Am putea spune din acest punct de vedere că acesta este și scopul căilor spirituale: decondiționarea minții de obișnuința de a interpreta, analiza și categorisi și ancorarea conștiinței în Sensul profund și universal, care impregnează și coordonează totul. Putem întâlni această raportare și orientare în toate tradițiile spirituale. În învățătura creștină această atitudine este exprimată de binecunoscuta rugă „Doamne, Facă-se Voia Ta !”. În tradiția chineză acest Sens providențial, care susține totul, este numit „Tao”. În tradiția vedică el este denumit „Dharma”.

Un exemplu de raportare metaforică la această dimensiune cosmică și esențială a Existenței îl poate constitui chiar și celebra baladă Miorița din folclorul românesc, în care în antiteză cu trăirile obișnuite pe care le au oamenii comuni, eroul principal (ciobănașul) trăiește ancorat în această dimensiune supra-umană a Naturii și a Existenței, iertând și transcezând complet micimea omenească.

Iertarea înseamnă din această perspectivă acea atitudine a minții prin care, rămânând „conectați” la Sensul profund și divin al Vieții, îl acceptăm și nu ne opunem curgerii acestuia, indiferent ce formă ar lua el. Deși aceasta pare o nebunie pentru mintea obișnuită, ce o consideră ca pe o renunțare la „indispensabila” luptă pentru existență, aspectul în aparență paradoxal este că atunci când această  abandonare plină de dăruire către Providența Divină se produce, acțiunile celui care trăiește în acest mod devin atât de eficiente și pline de miez, încât nici un efort egotic nu le poate egala.

Ne-Iertarea este – pe de cealaltă parte – reacția celui care se încrâncenează în viziunea sa subiectivă, ce ignoră complet perceperea Sensului de curgere a Fluxului universal, și care se simte rănit că lucrurile nu decurg așa cum vroia și se aștepta el. Această încrâncenare duce la o diminuare și chiar la o blocare a curgerii fluxului vieții prin ființa sa, ceea ce prin somatizare, conduce chiar la boală. 

Practica spirituală a iertării ne aduce la conștientizarea faptului că pe măsură ce modul de relaționare este plasat la un nivel de conştiinţă tot mai elevat, cu atât se constată că totul răspunde şi vibrează cu o inteligenţă atotcuprinzătoare şi plină de iubire. Sunt revelatoare în această direcție miile de relatări ale celor care au trăit teribila experiență de a se afla în pragul morții (NDE) și care au mărturisit la întoarcere exact acest lucru: că toți îngerii de lumină, precum și ipostazele Conștiinței Divine, manifestă permanent o imensă și copleșitoare iubire lipsită de orice urmă de acuzare, critică sau resentiment, privindu-ne ca pe niște copii aflați în fața lecțiilor esențiale ale vieții. 

Ca o concluzie, am putea rezuma că întotdeauna, ceea ce ne arată fără dubiu că am iertat și că am depășit conflictele care au apărut în viețile noastre este sentimentul clar că putem iubi din toată inima persoana sau chiar situația care ne-a produs acel conflict. 

Un aforism oriental spune că proprii noștri dușmani ne sunt cei mai buni învățători. Iar Iisus Hristos spunea  „Iubiți-vă dușmanii!” Pare foarte dificil, însă doar Iubirea este cea care aduce totul în Unitate şi Armonie. Doar pe baza acestei atitudini interioare putem relaţiona cu adevărat armonios cu ceilalţi pentru ca Voinţa și Iubirea Divină să se manifeste într-un mod transparent prin noi către toate fiinţele.

 

Recomanda acest articol