Călătoria mea emoţională

de Nadia Cupşa 

Ce este „Călătoria emoţională” ?
Călătoria emoţională este o metodă descrisă de Brandon Bays în cartea sa „Călătoria” - metodă descoperită din experienţa ei pe calea vindecării de o tumoră cât o minge de baschet.

Călătoria emoţională este o călătorie interioară prin straturile emoţionale până ajungem la „Sursă” acel loc în care experimentăm prezenţa Sinelui (supraeul, Sinele divin Atman). Urmează apoi, un exerciţiu numit „Focul de tabără” în cadrul căruia avem ocazia să golim bagajul emoţional de emoţii dureroase care au fost stocate în memoria noastră celulară. Iertarea apare ca o atitudine firească şi odată cu ea o stare de uşurare şi înălţare atât de plăcute.

Doresc în continuare să vă prezint experienţa Edenei pe care ea a dorit să ne-o împărtăşească. Ea s-a vindecat cu ajutorul acestei metode „Călătoria” (The Journey) de Brandon Bays de un fibrom cu care era programat pentru operaţie.

Din jurnalul unei „Călătorii emoţionale”
„Am simţit nevoia să aştern pe hârtie povestea Călătoriei mele emoţionale. Probabil că, în timpul şedinței, nu am fost foarte comunicativă, şi aşa, m-am hotărât că ar fi bine să spun ce am văzut şi simţit în timpul acestei călătorii minunate. Şi probabil, pentru că vroiam să-mi amintesc, din nou, senzaţiile trăite atunci.

Ascultând cuminte instrucţiunile pe care le primeam, am simţit că mă scufund… nu ştiu unde… în mine, cred; simţeam că alunec, că plutesc, că mă scufund, că mă învârt, și apoi ameţesc; dar, nu era o alunecare într-o direcţie anume, căci nu exista sus sau jos, stânga sau dreapta, înainte sau înapoi… dar era ameţitoare această alunecare, o ameţeală plăcută, tare plăcută….

La un moment dat, am simţit că mă copleşeşte o emoţie – pe care nu o pot defini, nu era nici tristeţe, nici bucurie – dar, cert era că mi-au dat lacrimile. Îmi amintesc, că atunci când am simţit lacrimile curgându-mi pe obraji, m-am gândit „De ce plâng?”, că nu aveam motiv. Era o emoţie puternică, nedefinită, care a avut ca efect curgerea lacrimilor. Dar, mi-am zis, că nu e cazul să caut acum motivele plânsului, şi că, în acest moment, eu trebuie să-mi continui Călătoria pe care am început-o. 

Focul de tabără
Apoi, când am ajuns la focul de tabără, i-am invitat pe şefii mei ( cu care nu aveam o Apoi, când am ajuns la focul de tabără, i-am invitat pe şefii mei ( cu care nu aveam o relaţie strălucită: îmi găseau tot timpul nod în papură, mie nu îmi acordau stimulente/bonusuri chiar dacă le merit, comparativ cu alţi colegi, pentru mine nu sunt bani, nu sunt bugete, doar penalizări) la o discuţie.

Împreună cu Dumnezeu (care era Maestrul meu), amândoi şefii mei s-au aşezat în jurul focului de tabără, însă păreau foarte surprinşi şi contrariaţi, pentru că nu ştiau ce caută acolo, pentru ce au fost invitaţi, că ei nu ştiu despre ce e vorba sau ce ar trebui să facă. Şi atunci, Nadia mi-a sugerat să schimb unul din șefi, să-l las să se „topească în lumină” și să invit un alt personaj, care consider eu că ar avea ceva de spus.

Surprinzător a apărut, ca din senin, prima şi marea mea iubire, căruia eu îi reproşam că m-a trădat, m-a părăsit, pe mine, eu cea care l-am iubit mai mult decât a iubit cineva vreodată  în lumea asta; iar, el mi-a răspuns foarte simplu şi foarte firesc, că, niciodată, eu nu mi-am manifestat iubirea faţă de el, şi el nu a ştiut că l-am iubit cu atâta pasiune, cu atâta intensitate, şi firesc, crezând că nu îl iubesc, s-a îndreptat spre altcineva care „ştia” să exprime iubirea, nu doar să o simtă (cum am făcut eu).

La răspunsul lui, n-am putut să fiu furioasă pe el. Am rămas, pur şi simplu, şocată, înmărmurită, că, într-adevăr, era atât de evidentă nemanifestarea iubirii mele, și el o expusese atât de succint şi de normal, încât mă dezarmase şi mă debarasase de tot „arsenalul” cu care mă pregătisem să-l atac în cei 20 ani care au trecut de la despărţirea noastră.

Şi, brusc, în această stare de uimire, de muţenie în care căzusem, a apărut tatăl meu, şi s-a așezat în jurul focului nostru. Şi atunci, am „tăbărât” asupra lui cu cuvinte demult îngropate în adâncul sufletului meu: că nici el nu m-a iubit niciodată, că nu am simţit niciodată iubirea lui, că nu a manifestat-o niciodată faţă de mine, că nu m-a ţinut niciodată în braţe, că nu a fost mândru de mine niciodată,…că nu mă simţeam iubită de el.
De ce? De ce nu a putut să mă iubească? Ce i-am făcut? Că doar eram copilul lui, sânge din sângele lui, şi el nu putea să-şi iubească propria odraslă?

Cu acelaşi calm şi firesc, ca şi iubitul meu, tatăl meu a răspuns că el m-a iubit, şi mă iubeşte, dar o face în felul lui, şi că nu şi-a dat seama că eu n-am simţit iubirea lui, că el nu ştie de ce nu mă simt iubită de el; să-mi amintesc că doar mi-a tolerat toate giumbuşlucurile copilăriei, când săream pe el, pe lângă  el, peste el; că i-am „ondulat” părul şi nu mi-a reproşat nimic.

La vremea aceea, tatăl meu avea o tunsoare a la Băsescu, adică o fâşie de păr din partea laterală îi acoperea chelia din creştet. Într-o zi, m-a chinuit talentul de coafeză, am luat un piepten des şi am vrut să-i ondulez acea fâşie de păr, încolăcind-o pe pieptene. Am răsucit şi iar am răsucit eu pieptenele, până la baza fâşiei de păr, dar, când să-l desfac şi să rămână o frumoasă buclă de păr…. desfă-l! dacă mai poţi.

Părul se încâlcise în dinţii pieptenului des, şi nu mai puteam să-l desfac, şi mă treceau toate transpiraţiile, şi tatăl meu începuse să se enerveze, şi atunci am suferit cumplit de teamă că o să strige la mine. Într-un final, mama a reuşit să desfacă jumătate din încâlceală, şi restul fâşiei de păr a trebuit să o taie cu foarfeca. Nu mi-a reproşat nimic, şi nici nu a strigat la mine, nici nu m-a ameninţat cu nimic, nici nu mi-a făcut morală, deşi era podoaba lui capilară la care ţinea foarte mult. Dar eu eram aşa de speriată, încât şi azi îmi amintesc emoţia/teama trăită atunci. 

Am descoperit iubirea tatălui meu, acea iubire pe care mi-am dorit-o dintotdeauna
Şi astfel, mi-a expus tatăl meu dovezi concrete ale iubirii lui pentru mine; dar eu vroiam cuvinte, vroiam îmbrăţişări…. vroiam un alt fel de manifestare a iubirii lui.

Mi-a spus că nu ştie să-şi exprime iubirea prin cuvinte sau îmbrăţişări, că el la rândul lui nu primise aşa ceva, şi nu ştia cum să se exprime; el ştia că nu e „voie” să spui ce simţi, că e un semn de slăbiciune să spui că iubeşti. (Mama tatălui meu a murit când el avea 8-10 ani, iar relaţia cu mama vitregă a fost una aridă, lipsită de iubire.) Dar dacă aşa simt că sunt iubită, el mă îmbrăţişează acum.

În îmbrăţişarea lui am simţit o senzaţie de eliberare, de comunicare, de contopire a iubirii, de bine, de plăcut, de frumos, de IUBIRE. Nu-mi venea să mă desprind din braţele lui, atât de bine era. Brusc, lângă noi, a apărut mama mea care a spus: „Ţi-am spus eu că te iubește, dar nu m-ai crezut!”.

Ea nu s-a aşezat cu noi în jurul focului de tabără, ci doar ne privea cu duioşie şi iubire, stând deoparte, în picioare, şi ne îmbrăţişa cu privirea ei (mama mea a murit în 1998). Am plâns de tristeţe, de nefericire, şi apoi am plâns de bucurie, de iubire, de fericire, de BINE.

Apoi, aşa cum eram ghidată, L-am întrebat pe Dumnezeu (care era mentorul meu) dacă ar mai fi ceva de spus (dar fară să mă desprind din îmbrăţişarea tatălui meu, atât de bine era acolo în braţele lui). Ne-am cerut iertare, l-am iertat şi m-a iertat. Urmând paşii indicaţi de Nadia, am revenit încet la starea mea obişnuită. O Doamne, ce bine a fost!

Îndrăzneşte
Poate pentru că avem tendinţa să nu observăm lucrurile bune care ni se petrec (pentru că ni se par normale), le observăm, de regulă, pe cele rele (şi le exagerăm). Dar pot să-mi dau seama cu uşurinţă că s-a îmbunătăţit atitudinea şefilor mei faţă de mine, mi-am modificat perspectiva din care privesc ceea ce mi se petrece, am devenit mai optimistă (o viaţă întreagă am fost foarte pesimistă, poate cea mai pesimistă persoană pe care o cunosc), nu mai sunt așa de prăpăstioasă şi cred că am început să mă iubesc pe mine - pentru că, uneori, mă văd frumoasă, deşteaptă şi am şi semne vizibile că se vindecă acneea mea cea de toate zilele..."

Multe aspecte minunate ne aşteaptă dincolo de rănile noastre emoţionale, doar trebuie să facem un mic pas în a face aceste descoperiri. Se spune că dincolo de toate aceste răni emoţionale se află chiar sufletul nostru şi anumite cadouri şi surprize minunate, poate de cele mai multe ori vom descoperi chiar asul nostru din mânecă şi mult mai mult de atât. Avem nevoie doar de puţină curiozitate şi curaj pentru a pleca într-o astfel de călătorie interioară spre a căuta mai adânc în sufletul nostru, pentru a ne regăsi mereu mai buni, mai frumoşi, mai puri, mai plini de iubire şi înţelepciune.

 

Recomanda acest articol