Aşa încep zilele vii

asa incep zilele viiM-am apropiat pe furiş de banca unde trebuie să ne întâlnim. Vreau să-i văd înainte de a şti ei că sunt în preajmă. Nu vorbesc. Surâd discret, emană liniştea celor cu adevărat fericiţi. Ea şi-a ascuns degeţelele în mâinile lui expresive, puternice. Dorin este sculptor, are 29 de ani.

Ajung lângă ei şi aşteptăm câteva minute împreună, în tăcere. „Nu suntem prea vorbăreţi”, îmi spune Laura. Este foarte frumoasă. Nu datorită machiajului sau rochiei vaporoase. Radiază într-un anume fel feminitatea, o conţine. Are 25 de ani, este secretară.

„Mă fascina felul în care Dorin se uita la mine. Mă simţeam aşa cum niciodată nu mă făcuse vreun bărbat să mă simt. Plină de un farmec special, care se răspândea tăcut din ochii lui în mine. Erau ca nişte orgasme foarte fine care mă umpleau din tălpi până în creştet, doar privindu-l în ochi.”

El îmi istoriseşte mai departe: „Am citit despre arhetipurile feminine şi aplicam pur şi simplu. Căutam să descopăr în ea acele realităţi universale, să trec dincolo de formă şi minte. Am învăţat foarte multe atunci despre transfigurare. Pentru mine transfigurarea e respiraţia relaţiei, prin ea trăim. Am început să înţelegem asta, amândoi, din clipa în care am vrut să fim cu adevărat împreună.”

 

Este o magie
Ce este de fapt transfigurarea? O toleranţă mai mare la imperfecţiuni sau o simplă valorizare a celuilalt, pornind de la calităţile lui? Transfigurarea nu e un exerciţiu, o tehnică, o reţetă. Înseamnă a trece dincolo de „figură”, de aparenţe, de exterioritatea imediată. Observăm adesea efectele ei: chipuri radioase, frumuseţe care se revarsă în şi prin noi, încântare, bucurie. Însă magia care o determină este rezervată celor cu adevărat stăruitori.

„Transfigurarea, îmi spune Dorin uşor emoţionat, e ca un cerc. Porneşte din mine şi se reîntoarce în mine. Atunci când transfigurez parcă parcurg un drum. Este cumva drumul înapoi, spre esenţe. Încep îndreptându-mă spre ceva din exterior şi ajung foarte profund în interiorul meu. Atunci multe taine, frumuseţi, stări legate de ceea ce transfigurez mi se fac cunoscute şi îmi devin familiare.”

Transfigurarea poate apărea spontan atunci când vedem un peisaj mirific, o fiinţă care ne fascinează, când ascultăm muzică. Orice ne poate trezi.

 

Este o destinaţie
„Am învăţat să transfigurez şi să mă transfigurez, dar nu pot spune că am ajuns la capăt. Nu poate fi un capăt atunci când iubeşti transfigurând. Este doar o continuitate afectuoasă care se nuanţează în fiecare zi. Din timp în timp înţeleg că am mai intrat într-o încăpere a sufletului iubitului meu. Iar sufletul lui devine tot mai mare. Simt adesea că ne depăşim limitele şi prezenţa lui devine fascinantă, chiar dacă el meştereşte ceva la pietrele lui şi eu pregătesc cina. Ştiu atunci că aleg singură să mă gândesc aşa la el.

Altădată, înainte, poate că aş fi ales să mă supăr că face praf de la sculpturi sau că petrece mult timp în atelierul lui sau că... uneori e atât de tăcut. Aleg în schimb să văd forţa lui creatoare, demiurgică. Aleg să mă gândesc la el ca la Magicianul, Geniul, Eroul, Prietenul, Iubitul... Şi sunt rezultate evidente. El simte şi vine spre mine, parcă de fiecare dată mai cald.”

Transfigurarea poate şi trebuie să devină voluntară, conştient realizată. E ca şi cum îţi alegi destinaţia. Nu mergi la întâmplare pe drumul relaţiei. Laura spune că transfigurarea a devenit pentru ea un act lucid, care nu mai depinde doar de exterior. „Un proces care vine din alegerea mea, din folosirea liberului meu arbitru. Vreau constant să privesc substratul splendid al celui mai banal fapt de viaţă, al celui mai obişnuit gest pe care îl face Dorin. El se amuză uneori când ne jucăm şi îi ghicesc stările, gândurile şi-mi spune că această putere de a simţi se datorează excesului meu de transfigurare…”

 

Este o soluţie
Dorin crede că povestea lor a ajuns pe direcţia bună. Nu mai consideră, ca pe vremuri, că e suficient să semneze condica de prezenţă în relaţie. Îmi spune convins: „Un cuplu nu e doar suma a doi oameni. Apare o altă fiinţă, ca un suflet comun al relaţiei pe care ei îl menţin viu. Poţi să-l laşi să-şi ducă viaţa ca un copil orfan. Va fi un suflet al unei relaţii chinuite, frustrante, care îi va blaza repede pe amândoi. Şi cum fiecare om îşi doreşte ca inima lui să fie fericită, împlinită, am înţeles împreună cu Laura că trebuie să avem grijă de sufletul relaţiei noastre, mai presus de noi luaţi separat sau la un loc.”

Sufletele relaţiilor se nasc şi mor. Sunt fiinţe tăcute care ne intermediază dialogul zilnic cu nemărginirea. Depinde doar de noi dacă le menţinem în viaţă sau le trimitem departe prin plictis, certuri sau indiferenţă. Ar trebui să nu ne mirăm că atâţia dintre noi locuim în Siberia. De atâta amar de vreme! Şi ar trebui să recunoaştem că e momentul să ne repatriem.

Laura îmi descrie primii paşi pe care i-a făcut sufletul relaţiei lor. La un moment dat au apărut şi tensiuni, puncte de vedere diferite, opţiuni diferite.

S-a speriat. S-a gândit că nu o mai iubeşte şi poate ar trebui să se despartă. Ea era geloasă şi egoistă, el era nepăsător şi iritat mult prea des. Îl priveşte zâmbind: „Într-o dimineaţă am avut o lungă discuţie în contradictoriu. Arbitrul scosese toate cartonaşele roşii, obosise fluierând şi penalizându-ne. Plângeam de ciudă că nu reuşim să ne trecem examenele. El a plecat o săptămână să se limpezească, eu la fel.

După aceea a venit radios, ca în vremurile bune, şi mi-a spus că a descoperit, a înţeles. Din acea zi am avut sentimentul că am întâlnit sufletul relaţiei noastre, că ni-l asumăm şi îl primim. Am început să-l simţim ca şi cum ar fi fost o fiinţă distinctă de noi, dar foarte intim prezentă înlăuntrul fiecăruia. Cumva locuia cu şi în noi. Ne gândeam la el din ce în ce mai des. Începusem să-l iubim. Începusem să ne iubim.”

Dorin îşi aminteşte: „Am reuşit atunci când am început amândoi să transfigurăm acest suflet comun, să-i dăruim tot ce eram noi mai bun. Vedeam că toate faptele pline de dragoste, sentimentele frumoase, gândurile minunate, se răsfrâng asupra Laurei mai intens decât înainte. Am înţeles de atunci că rostul relaţiei noastre este ca transfigurându-ne să ajungem să trezim calităţile minunate în celălalt. Şi aşa au început zilele vii, cum le spune Laura…”

Fără transfigurare si iubire, relatiile sunt simple societăţi de binefacere. Abia prin transfigurare dobândim starea de sacru. Este pâinea noastră cea de toate zilele. Vom putea spune cândva: „transfigurarea cea de toate zilele”, „extazul cel de toate zilele”. Crezi că vorbesc despre viitor? Da. Dar viitorul începe azi.

 

Recomanda acest articol

Submit to DeliciousSubmit to DiggSubmit to FacebookSubmit to Google BookmarksSubmit to StumbleuponSubmit to TechnoratiSubmit to TwitterSubmit to LinkedIn