Poveste de dragoste cu tine însăți (I)

de Emanuela Munteanu

Cât de mult te iubești pe tine?
Te-ai gândit vreodată că nu te iubeşti destul? Sau poate eşti dintre acelea care consideră că nu este nevoie să se iubească deloc pe ele însele, că aceasta este chiar un act imoral sau ne-spiritual – singura datorie a căutătorului Adevărului fiind aceea de a-i iubi pe ceilalţi şi de a se neglija mereu pe el însuşi.

Ei bine, dacă gândeşti astfel, s-ar putea să te înşeli. Există autori, precum Lise Bourbeau – fondatoarea celei mai renumite şcoli de dezvoltare personală din Quebec, a cărei filosofie de viaţă este difuzată azi în 22 de ţări şi în 9 limbi – care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care trupul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient.

Cu alte cuvinte, aglomeraţia din policlinici şi spitale poate fi considerată un barometru al iubirii pe care oamenii din societatea actuală o au pentru ei înşişi!

Mulţi dintre noi visăm la sufletul pereche, la acea relaţie care, printr-o iubire totală şi necondiţionată va umple golul din inima noastră şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti.

Şi totuşi, la fel de mulţi ignorăm întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi care tânjeşte mereu după iubirea noastră: ne ignorăm pe noi înşine!

Acceptă-te și iubește-te așa cum ești
Foarte multe din rănile sufleteşti pe care le avem ni le provocăm noi înşine prin modul inadecvat în care ne privim.   În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem dispar brusc o mare parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că provin din exterior.

Violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior. O minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de descurajare, de neputinţă, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc.

În funcţie de cât de des permitem astfel de manifestări inferioare, ele capătă forţă. Astfel, agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa  prin care exteriorul ne răneşte.

Justa măsură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi cunoaşterea de sine. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm aceasta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie.

Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat.

După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.

Explorează iubirea de Sine
Există multe piedici în calea manifestării unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că „nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însămi”. Totuşi, acesta este doar un pretext pentru a nu recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabile să manifestăm această iubire.

Fie că se referă la exterior sau la propria fiinţă, iubirea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Ea implică curaj, dăruire, dilatare a conştiinţei.

La nivel uman, cu excepţia fiinţelor extrem de elevate, rareori iubirea   se prezintă în forma sa pură. Ea nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur.

Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi însene, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm să argumentăm că nici nu este necesar să o facem.

A explora iubirea de Sine înseamnă printre altele a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv.

Practic, prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însăţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu „celălalt” abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe din iluziile perfecţiunii de la început.

Şi pentru că, deşi probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni... de tine nu te poţi despărţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt.

Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, armoniei, frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti.

Dacă această căutare nu există, sau este sufocată de multe tensiuni, confuzii, avidităţi, înseamnă că trebuie să alegi cu mai multă atenţie „nisipul aurifer” al universului tău interior. Totodată iubirea înseamnă răbdare, toleranţă, transparenţă.

Este foarte frumos să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit această ocazie nimic nu te împiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însăţi.

Primul pas ar fi să îţi dai seama cât de multe te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe...

I le acorzi?
 
(va urma)

 

Recomanda acest articol